COMUNISM ŞI MINORITĂŢI

CAPITOLUL 3

În perioada comunistă, la Plenara CC al PCR din 24-25 octombrie 1968 s-a adoptat hotărârea conform căreia, în judeţele în care trăiesc minorităţile naţionale, urmează să se constituie consilii judeţene ale oamenilor muncii aparţinând minorităţilor  naţionale respective. Aceste  consilii urmau să fie incluse  în activitatea Frontului Unităţii Socialiste. Voi pune accentul doar doar pe cele 2 judeţe unde sunt un număr semnificativ de croaţi şi anume, Timiş şi Caraş-Severin. În anul 1968 s-a constituit Consiliul Judeţean Timiş al Oamenilor Muncii de naţionalitate Sârbă şi Croată condusă  de Milan Iovanovici. În acelaşi an ’68 şi în judeţul Caraş-Severin a funcţionat Consiliul al Oamenilor Muncii de Naţionalitate Sârbă şi Croată condusă  de Mihai Peia.

După evenimentele revoluţionare din decembrie 1989 aceste consilii şi-au încetat existenţa. La data de 27 decembrie 1989 s-a constituit Frontul Democratic al Sârbilor  şi Croaţilor din România. Două zile mai tîrziu, la 29 decembrie 1989 s-a constituit  Uniunea Democratică a Sârbilor  din România unde au fost incluşi în conducere şi 3 reprezentanţi ai craşovenilor-croaţi.

ERA NOUĂ, DEMOCRAŢIA

În luna decembrie 1991, la întrunirea Consiliului de Conducere al UDSR noi croaţii ne-am retras şi am format  Uniunea Croaţilor din România condusă de Radan Mihai, de profesie cadru didactic

CONTEXTUL INTERNAŢIONAL

Trebuie să mai subliniem un fapt  care la vremea lui a reprezentat un moment de mare tristeţe şi tensiune. Momentul războiului iugoslav. Pe vremea comunismului, noi croaţii şi fraţii noştri sârbi-români aşezaţi în mare parte în zona Clisurii Dunării ne simţeam ca aparţinînd unei singure familii sârbo-croate. Zagreb, Pancevo, Split, Smederevo, Liubliana, Saraievo, Podgoriţa, Kosovo, Skoplie erau parca şi oraşele noastre, „farul” care ne lumina sufletele. Beogradul era şi este cel mai mare oraş din apropierea noastră. Este la mai puţin de jumătate din distanţa la care este Bucureştiul. Ne uitam la televiziunea lor şi ne simţeam şi mai apropiaţi, pentru că vorbeam aceeaşi limbă, pentru că foloseam acelaşi cuvinte pe care mamele noastre le foloseau când ne alintau, când ne învăţau câte ceva, erau aceleaşi cuvinte pe care le spuneam iubitelor noastre. Şi cântecele! Păi nu era nuntă, botez sau alt eveniment important, să nu cântăm cântecele noastre. Da, le simţeam ale noastre, pentru că şi noi ne simţeam fraţi cu cei din Sudul Dunării. Sigur, că fraţii croaţi - chiar dacă erau un pic mai departe geografic - ne erau cumva mai apropiaţi sufletului pentru că erau de aceeaşi credinţă (Romano Catolică) la fel ca şi noi. Dar pentru noi, în acei ani, chiar că nu conta. Erau fraţi cu noi şi unii şi alţii. Ştiam că sunt deosebiri între ei, că există multe diferenţe, dar ne simţeam protejaţi de micile lor conflicte, pentru că trăiam în altă ţară, prietenă şi în pace.

RĂZBOIUL!

Nu vă puteţi închipui ce durere şi tristeţe am putut noi trăi aici în România, pentru ceea ce se întâmpla cu fraţii noştri. Ne simţeam ca nişte copii ai căror părinţi se ceartă şi ajung la divorţ. O dramă cumplită şi o simţeam până în cele mai profunde fibre ale fiinţei noaste. Sigur că au apărut „voci fierbinţi” care argumentau în favoarea unora şi în contra altora. Dar toţi eram trişti şi îngrijoraţi de ceea ce li se întâmplă a-lor noştri de „acasă”. Indiferent că era vorba despre fraţii noştri (îmi vine să le spun gemeni) croaţii sau despre fraţii noştri sârbii, ori bosniacii sau dalmaţienii ori slovenii sau muntenegrenii. Ne-a fost foarte greu să acceptăm că politica poate să ducă la moarte, la distrugere, la ruptură atât de gravă. Numai un mincinos ar putea să afirme că nu mai avem nimic în comun cu sârbii. Că i-am uitat sau că îi urâm, că ne uităm chiorâş la ei, că sunt duşmanii noştri. Doamne fereşte! Dar într-adevăr, ca într-un divorţ unde copiii trebuie să aleagă între un părinte sau altul, am ales firesc, părintele cu care am avut cele mai multe lucruri în comun. De atunci, noua noastră capitală de suflet şi noul nostru far călăuzitor a devenit Zagrebul, capitala Croaţiei. Pentru că suntem totuşi cetăţeni români, avem în suflete speranţa tainică a viitoarei împăcări definitive între aceşti fraţi ai noşti şi că ne vom regăsi în noua familie europeană. Aşa cum şi trebuie să fim, pentru că şi românii şi sârbii şi croaţii, cu sute de ani în urmă eram într-o singură familie: a tracilor.

VA URMA