Sfântul Martin sărbătorit în Banatul Montan

 În calendarul romano-catolic, ziua de 11 noiembrie îi este dedicată Sfântului Martin, episcop de Tours, unul dintre importanţii sfinţi ai bisericii creştine apusene.

În amintirea Sfântului Martin de Tours (315 - 397) au avut loc şi vor avea loc şi în acest an mai multe manifestări distincte, toate fiind încununate de tradiţionalele alaiuri ale lampioanelor, de data aceasta pentru a 20-a oară de la revoluţie, în mai multe localităţi din judeţul Caraş-Severin.

Duminică, 8 noiembrie, de la ora 11,00, în biserica romano-catolică din Brezon se va  oficia de către păr. Daniel Dumitru de la Oraviţa Sfânta Liturghie de hram, cu prilejul Sărbătorii Sfântului Martin de Tours, patronul ei, după care pe platoul din faţa bisericii va urma un program cultural prezentat de formaţia de dansuri populare germane „Magnificat” din Oraviţa şi de formaţia de dansuri populare germane „Enzian“ a Forumului German din Reşiţa.

În municipiul Reşiţa, la Biserica Romano-Catolică „Maria Zăpezii” va avea loc miercuri, 11 noiembrie, începând cu orele 17,30, o Sfântă Liturghie dedicată Sf. Martin de Tours, după care se va forma cu toţi copiii prezenţi alaiul lampioanelor, care se va deplasa până la Casa de Cultură a Sindicatelor „Dr. Corneliu Diaconovici” din municipiu.

                                Erwin Josef Ţigla

Sfântul Martin din Tours (315 - 397)

Episcop

11 noiembrie (calendarul latin)

O statistică mai veche arată că cele mai multe familii din Franţa se numesc Martin, fapt ce dovedeşte veneraţia de care se bucură şi astăzi Sfântul Martin, mort în anul 397 ca Episcop al vechii cetăţi din vestul Franţei, Tours. Sfântul Martin s-a născut pe la anul 315 în localitatea Sabaria din Panonia, actualmente Szombathei în Ungaria, ca fiu al unui tri­bun roman. Deşi părinţii săi erau păgâni, ajungând să ia cunoştinţă de religia creştină, la vârsta de 10 ani s-a înscris în rândul catecumenilor, arătându-şi dorinţa de a se dărui cu totul slujirii lui Dumnezeu. Deoarece împăratul tocmai dăduse un decret prin care fiii ofiţerilor romani erau obligaţi să îmbrăţişeze cariera militară, Martin a intrat în cavalerie şi a depus jurământul militar. Spre deosebire de alţi ofiţeri, el s-a mulţumit cu un singur servitor pe care îl trata ca pe un frate; se ţinea departe de petrecerile uneori dezordonate ale colegilor săi şi în scurtă vreme şi-a câştigat stima tuturor prin bunătatea şi vrednicia sa. În această perioadă s-a petrecut faptul rămas atât de viu întipărit în amintirea contemporanilor şi a urmaşilor: împărţirea mantalei sale. Trecând prin oraşul francez Amiens, întâlneşte un sărman cerşetor care tremura de frig; cei dinaintea lui Martin nici nu s-au uitat la dânsul, dar Martin se gândea că Dumnezeu anume a voit aşa, ca el să aibă ocazia de a face un bine. Deoarece nu mai avea nimic de dat, a scos sabia şi a tăiat în două mantaua largă cu care era acoperit; o parte a dat-o cerşetorului, şi cu cealaltă s-a înfăşurat el însuşi. Cama­razii lui văzându-l astfel îmbrăcat, unii au început să râdă de el, dar altora le-a părut rău că nu au fost şi ei atenţi cu nenorocitul de pe drum. În noaptea următoare, Martin a avut un vis: Isus Cristos, acoperit cu ju­mătatea de manta dăruită săracului, le spu­nea cetelor de îngeri care-l înconjurau: «Martin, care este numai catecumen, m-a îmbrăcat cu veşmântul acesta». Ca o relicvă preţioasă, jumătatea de manta pe care Martin şi-a păstrat-o a fost aşezată de către urmaşi într-o încăpere mică ce a primit numele de capelă (de la cappa = manta), iar paznicului acestei încăperi i s-a spus capelan.     

La vârsta de 18 ani, fiul tribunului din Sabaris părăseşte armata, este botezat de către Episcopul Ilarie din Poitiers, cu care se întâlnise de mai multe ori în diferitele misiuni ostăşeşti împlinite în Galia. Din cauza frământărilor şi certurilor provocate de către grupările favorabile arianismului, Martin trece în sudul Alpilor, unde, împreună cu un preot, petrece un anumit timp în reculegere şi rugăciune la o mănăstire din insula Gallinania, nu departe de Genova. Când Sfântul Ilarie se reîntoarce la scaunul său episcopal, ucenicul său părăseşte singurătatea insulei şi revine la Poitiers. Învăţatul şi zelosul Episcop, cunoscând calităţile şi idealurile lui Martin, îi dăruieşte locul numit Lacociagum - astăzi Liguge - unde el întemeiază prima mănăstire din Europa; după aceasta a ridicat o a doua la Marmoutiers. Istoria vieţii Sfântului Martin aminteşte cazul a doi morţi, un catecumen şi un sclav, pe care el i-a readus la viaţă prin rugăciunile sale; se istorisesc şi nenumărate cazuri de vindecări minunate şi intervenţii ale puterii dumnezeieşti atribuite mijlocirii Sfântului Martin.

Aproximativ în anul 371 este ales Episcop de Tours. Poporul încredinţat păstoririi sale păstra încă multe din obiceiurile vechi, păgâne şi Martin a trebuit să lupte energic pentru îndepărtarea lor, pentru dărâmarea locurilor de închinare către idoli şi pentru desfiinţarea cultului arborilor sacri. Deşi investit cu demnitatea episcopală, şi-a continuat felul de viaţă al unui pustnic, mâncând o singură dată pe zi, seara, dor­mind într-o chilie pe un sac cu cenuşă, dăruind rugăciunii o mare parte din noapte. A străbătut dieceza în lung şi în lat şi a consolidat învă­ţătura şi viaţa creştină în centrul Franţei. În cei douăzeci şi şase de ani de păstorire şi-a câştigat iubirea entuziastă a săracilor şi a tuturor celor nedreptăţiţi; în schimb şi-a atras împotrivirea şi dispreţul ace­lora din rândul clerului său care preferau odihna şi bunul trai; un preot cu numele Brizio (Bălţatul) l-a dat în judecată. A devenit proverbial cuvântul rostit de Sfântul Martin în această împrejurare: «Dacă Isus Cristos l-a suportat pe Iuda, de ce nu ar trebui să-l suport şi eu pe Brizio?»

Cu toate că se simţea foarte slăbit şi era convins că se apropie sfârşitul vieţii sale, auzind că în Biserica din Candes s-au produs unele neînţelegeri, Martin a alergat numaidecât acolo. După ce a restabilit pacea şi buna înţelegere, se pregătea pentru întoarcere; deodată, puterile l-au părăsit şi el a rugat pe cei din jur să-l aşeze pe un pat presărat cu cenuşă, deoarece peste puţin va trebui să părăsească acest pământ. Istoricul Sulpiciu Sever (360 - 420) ne descrie astfel ultimele clipe ale venerabilului păstor: «Atunci toţi au izbucnit în plâns şi au început să spună - 'De ce ne părăseşti, părinte drag? Sau cui ne laşi pe noi atât de îndureraţi ? Lupii răpitori se vor abate asupra turmei tale, şi, dacă păstorul nu mai este, cine ne va apăra de muşcăturile lor? Ştim că îl doreşti pe Cristos, dar ţine seamă că răsplata îţi este asigu­rată şi nu se va micşora dacă amâni primirea ei; de aceea, mai degrabă ai milă de noi sărmanii, pe care vrei să ne părăseşti.'» Mişcat de la­crimile lor, se spune că şi el a început să plângă; îndreptându-şi privi­rile către Domnul, a spus doar atât: «Dacă mai sunt încă de tre­buinţă pentru poporul tău, Doamne, nu refuz munca; fie voia Ta...» Cu ochii şi cu mâinile îndreptate spre cer, sufletul său era fără înce­tare cufundat în rugăciune. Când preoţii care-l înconjurau l-au rugat să-şi mai schimbe puţin poziţia, le-a răspuns : «Lăsaţi-mă, fraţilor, lăsaţi-mă să privesc la cer, nu la pământ, pentru ca sufletul să fie îndreptat spre Dumnezeu când va porni pe drumul său». Văzându-l pe diavol stând aproape de el, i-a spus: «De ce stai aici, lângă mine, bestie ucigătoare? În mine nu este nimic ce să-ţi aparţină, aducătorule de pierzare. Pe mine mă va avea Avram în sânul său». După rostirea acestor cuvinte, şi-a dat sufletul. Martin, cuprins de bucurie, este primit în sânul lui Avram; Martin, sărac şi umil, intră în cer plin de bogăţii. (Epistola 3 passim). Toate acestea s-au petrecut în ziua de 8 noiembrie 397. După trei zile, la 11 noiembrie, a avut loc înmormântarea; a fost o adevărată apoteoză, o proclamare solemnă a sfinţeniei sale şi a veneraţiei unui întreg popor. De atunci, sărbătoarea lui se ţine la 11 noiembrie; el este primul sfânt care nu a fost martir şi totuşi i s-a acordat o cinstire din partea Bisericii. Sfântul Martin a fost ostaş fără voia lui, călugăr prin alegere şi Episcop din ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu, ex­primată prin glasul poporului credincios şi al păstorilor Bisericii. În­dată după moarte, Sfântul Martin a devenit cel mai cunoscut şi mai venerat sfânt în Europa.

Adaptare după „Vieţile Sfinţilor"

Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti