în esență pe două elemente, excelența și diversitatea. A avea o educație de calitate care trece dincolo de propria specializare, o cercetare de excelență care să asigure progresul și inovația, precum și o capacitate de a lucra în medii culturale diverse este un avantaj strategic al educației superioare la nivel național și internațional. În acest context, unificarea universităților a devenit o abordare din ce în ce mai frecventă, impunându-se nu ca o soluție de supraviețuire, ci ca răspuns adaptativ la creșterea competitivității la nivel global și a nevoii de cunoaștere, comunicare și dezvoltare.
Experiențe de acest gen se pot observa la
nivel internațional, precum cele din Ungaria
(unificarea universităților din Debrecen în 2000), Australia (unificarea
colegiilor) sau, foarte recent, formarea universității reunite din Grenoble. De
asemenea, experiența în acest sens a unor țări ca Olanda, Germania, Marea
Britanie, Finlanda, China sau USA care fac din unificare un instrument de
restructurare a sistemului educațional, arată că unirea instituțiilor de
învățământ superior este o practică răspândită. Acestea au în comun faptul că
și-au concentrat resursele academice, economice și administrative într-o
unitate competitivă mai amplă, bazată pe principiul colaborării.
Ca orice
experiență, și aceasta include aspecte pozitive, dar și câteva provocări, însă
ideea pe care analiștii în domeniu o susțin este că succesul acestei experiențe
depinde de pregătirea din faza premergătoare unificării, de tipul de unificare
(orizontală, verticală, diversificare și conglomerat), de tipul de leadership
și de partenerii aleși și mai ales de modul în care este coordonată activitatea
de după unificare, la două niveluri, cel administrativ și cel uman
interpersonal.
Nu trebuie ignorat
faptul că implementarea acestei strategii reprezintă o schimbare radicală în
stilul de viață universitar, iar la nivelul rezistenței la schimbare există
diferențe interpersonale semnificative. Schimbările instituționale includ
uneori abandonarea formelor actuale de guvernare, restructurarea obiectivelor
și programelor academice, deoarece structura care formează nu este un produs
care rezultă prin însumarea unor elemente, nu este doar o instituție mai mare,
ci este altceva.
Cu toate acestea,
sunt mai multe avantaje decât dezavantaje care se asociază cu această schimbare
percepută ca un câștig asumat, de la rațiuni financiare, la rațiuni strategice
în rândul cărora un argument extrem de important este îmbunătățirea imaginii
universității în sistemele de evaluare naționale și internaționale și
poziționarea sa superioară în rankinguri.
EUA (2012)
evidențiază 4 factori care argumentează și fundamentează acest proces și care
totodată reprezintă avantaje strategice pe termen lung: factorii economici (se
salvează bani), factorii de impact (regional, național și internațional),
factorii de raționalizare și consolidare care duc la creșterea calității
actului educațional și factorii de sinergie între educație și cercetare. Cu
alte cuvinte, beneficiile unificării universităților dintr-un oraș sau dintr-o
regiune sunt în esență de ordin academic (educație și cercetare), economic și
administrativ.
La nivel academic,
un prim avantaj îl reprezintă eliminarea programelor duplicat, prin unificarea
programelor de studii ofertate de către mai multe universități. Luând cazul
universităților din Timișoara, există programe de Comunicare la UVT și la UPT,
iar UVT și UMF au ambele programe de studiu în domeniul fiziokinetoterapiei.
Ofertarea unor cursuri comune prin unificarea departamentelor de IT, limbi
străine sau educație fizică și sport de la mai multe universități care formează
competențe valoroase și vizibile în orice curriculă academică internațională
reprezintă un alt argument pentru unificare și totodată un punct forte. Poate
unul dintre cele mai solide avantaje îl reprezintă creșterea integrării și
colaborării academice care își găsește expresia în crearea unor câmpuri de
lucru inter- și multidisciplinare. Putem observa cu ușurință faptul că unele
dintre cele mai valoroase, incitante și substanțiale cercetări și studii
științifice centrate pe rezolvarea unei probleme globale sau care urmăresc
creșterea cunoașterii în domeniu reunesc specialiști din sfere de activitate
diferite. Abordarea interdisciplinară are avantajul nu numai de a reuni metode
și tehnici diferite și complementare de abordare a unei problematici (a vedea
problema din mai multe perspective este absolut necesar în contextul complexității
unor fenomene economice, culturale, sociale, politice sau de mediu), dar prin
faptul că reunește conștiințe profesionale diferite, oferă oportunitatea de
dezvoltare pe planul personalității, al flexibilității mentale, euristicii
rezolutive și toleranței.
Diversificarea
profilelor academice rezultată prin unirea unor instituții care se completează
una pe cealaltă poate întări poziția noii instituții pe piața educației
superioare naționale și internaționale, atrăgând mai mulți studenți din țară și
din străinătate, venind în întâmpinarea nevoilor acestora, prin crearea unor
oferte educaționale adecvate noilor tendințe de pe piața forței de muncă (de
pildă, poziția de inginer economist). Această diversificare contribuie totodată
și la întărirea elementelor de internaționalizare a ofertei educaționale și a
campusului universitar. Nu în ultimul rând, studenții vor beneficia de oferte
de programe masterale și doctorale comune, fie prin compatibilizarea unor
programe deja existente, fie prin dezvoltarea de noi oferte educaționale. La
nivel de viață a campusului universitar, s-ar rezolva în bună parte problema
cazării studenților, a costurilor acesteia. Nu în ultimul rând, prin unificarea
universităților dintr-un oraș sau chiar regiune s-ar forma o comunitate Alumni
remarcabilă, cu efectele pozitive care decurg de aici: facilitarea accesului
studenților de la toate nivelurile la oferta națională și internațională de
locuri de muncă, oportunități extraordinare de învățare,
dezvoltare profesională și mentorat, sprijinirea
unor proiecte, acțiuni de lobby la niveluri decizionale înalte naționale și
internaționale, facilitarea atragerii de fonduri prin consultanță și servicii
furnizate actorilor din mediul socio-economic și, nu în ultimul rând,
transmiterea unor exemple de bună practică și trasee de dezvoltare profesională
de succes.
Tot la nivel
academic, dar cu referire de această dată la componenta de cercetare, câștigul
implementării strategiei de unificare a universităților duce indubitabil la
creșterea calității cercetării, la poziționarea merituoasă a noii universități
în rankingurile internaționale, stimulând publicațiile atât cantitativ, cât și
calitativ. Este un fapt deja binecunoscut că liniile de finanțare robuste și
extrem de competitive (cum ar fi Horizon 2020), precum și jurnalele
internaționale cu factor de impact crescut finanțează, respectiv publică
cercetări de calitate ridicată în care solicitantul, instituția sau autorul, să
fi probat competența printr-o serie de alte proiecte sau publicații anterioare.
Pe lângă poziționarea
superioară în clasamente, avantajul pe partea de cercetare a unificării
universităților este și gradul ridicat de satisfacție al cercetătorilor. Cu
toții cunoaștem frustrarea provenită din faptul că nu găsim parteneri pentru
proiectele pe care dorim să le avansăm sau că dorim sa realizăm echipe
interdisciplinare pentru a aborda complex problema care face obiectul
cercetărilor noastre, dar nu cunoaștem care sunt acele persoane din alte
specializări sau profile pe care le-ar putea interesa problematica și care au
preocupări în zona de interes.
Utilizarea în
comun a infrastructurii de cercetare oferă avantaje logistice și reduce din
costuri, iar formarea, dezvoltarea și consolidarea unor echipe care ar reuni
specialiști recunoscuți în domeniul lor, dar care activează în universități
diferite sunt tot atâtea plusuri ale unificării universităților.
Din punct de
vedere al beneficiilor de ordin economic, deși efectele se văd în timp, nu
imediat, unificarea universităților, în final, economisește bani și, mai important,
investește bani inteligent. Evident că această strategie consumă multe resurse
pentru activități de planificare, coordonare și pentru infrastructură (mai ales
în faza de implementare), dar pe termen lung efectul este de a economisi bani,
iar acest efect se vede în special în ce privește utilizarea în comun a
bibliotecii, a sistemului de informatizare și comunicații digitale sau a
sistemului de management.
Din perspectiva avantajelor
de ordin managerial și administrativ, revigorarea unor structuri manageriale și
administrative printr-un suflu nou are potențialul de a reduce din rigiditatea
câștigată prin rularea aceluiași sistem. Valorificarea mai eficientă a
resurselor logistice și financiare, precum și oportunitatea unui schimb de
exemple de bună practică sunt alte avantaje. De asemenea, este de așteptat ca
serviciile administrative ale noii universități să câștige în calitate și timp
de reacție, totul traducându-se în final în reducerea costurilor și creșterea
veniturilor.
Experiența
anterioară a universităților din lume care au trecut prin acest proces
consideră că efectele acestuia depind în mare parte de scopul unificării.
Într-un studiu realizat de Skodvin, în anul 2014, autorul arată că, în general,
asocierea între instituții complementare academic în scopul diversificării
profilelor academice (strategie de diversificare) are mai mare succes
comparativ cu cazul în care universitățile se unifică cu intenția de a crește
colaborarea și integrarea academică (strategie de integrare). În principiu, „cu
cât este mai mare diferența în privința numărului și a programelor de curs
între instituțiile implicate, cu atât probabilitatea ca unificarea lor să fie
un succes este mai mare“ (Skodvin, 2014, p.7).
Am văzut care sunt
avantajele și nu sunt puține. În termeni de provocări, în același studiu, se
arată că uneori unificarea universităților poate constitui o sursă serioasă de
stres, antrenând teama și sentimentul de insecuritate, cel mai frecvent
datorită unei planificări inadecvate și unei monitorizări slabe a
implementării. Tensiunile care pot apărea sunt legate în general de aspecte,
cum ar fi predominanța predării sau a cercetării, diferențe între profilele de
competențe sau valori ca independență versus atașament/identitate. În special
în cazul unificărilor în care principalul scop este de a crește integrarea și
colaborarea academică (mizând pe similarități), aceste tensiuni par a fi mai
mari decât în cazul unificării unor instituții complementare academic (mizând
pe puterea diferențelor). Acest fapt este explicat de autori prin aceea că o
unire care are ca scop creșterea integrării academice necesită o investiție
financiară mai puternică, în general subestimată în primele faze, ducând la
restructurări adeseori forțate.
În opinia mea, una
dintre cele mai puternice provocări este ciocnirea a două culturi
organizaționale diferite care promovează - la nivel explicit, dar mai ales la
nivel implicit, nondeclarativ - norme, atitudini și comportamente diferite. De
asemenea, statusul diferitelor departamente și facultăți, scopurile personale
care intră în conflict cu cele organizaționale, conflictul între tendința
naturală de a menține status-quo-ul și tendința de a profita cât mai mult de pe
urma unificării sunt tot atâtea obstacole care pot apărea în procesul de unificare
a universităților.
De pe urma unei
unificări academice, nu numai comunitatea academică în sine, ci și orașul ar
avea de câștigat din punct de vedere economic, cultural, social și politic,
fiind asociat cu o identitate puternică, de necontestat, similară doar cu cea
pe care Timișoara a câștigat-o odată pentru totdeauna în momentul Revoluției.
Menționez, în
final, că acest proces este unul foarte complex și dificil care necesită
negociere și planificare atentă, încă din prima fază a intenției, până la
implementare, astfel încât inerentele tensiuni și ambiguități ale oricărei
uniuni să fie diminuate semnificativ. Dacă întreg acest proces se bazează pe o
viziune clară, dacă liderul comunică explicit obiectivele de atins și planifică
pas cu pas acțiunea, acordând atenție comunicării cu oamenii și inițiind
întregul proces printr-o abordare de tip bottom-up există toate șansele ca
acest proces de unificare a unor universități să fie un succes.
Construcția unei universități performante,
moderne și vizionare, care să aibă dezideratul de a reuni oferta educațională
regională, de a valorifica diferențele, de a fi o forță în cercetare și un vârf
de lance în educația academică, se poate face și pe bazele a ceea ce există în
Timișoara și, în general, în regiunea de Vest a României. Personal, îmi exprim
totala încredere și disponibilitate pentru sprijinirea acestui proiect ambițios
care să facă din orașul nostru unul și mai puternic, iar din comunitatea
academică timișoreană, una care să își asume un rol activ în transformarea
socială și care să fie consultată în tratarea unor probleme de dimensiune
națională și internațională.
Ca o dovadă a bunei credințe și a
spiritului constructiv în care eu, dar sunt convins că și UVT în plan
instituțional, privim acest deziderat - crearea Universității Metropolitane a
Timișoarei, sunt dispus a-mi pune la dispoziție mandatul de rector, de curând
reconfirmat de comunitatea academică a UVT, pentru realizarea acestui proiect
revoluționar, poate cel mai important din ultimele două decenii. Momentul
actual este extrem de propice pentru o asemenea inițiativă, întrucât universitatea
pe care o conduc este singura dintre cele patru instituții de învățământ
superior de stat în care procesul de alegere a rectorului a fost finalizat. Nicio
o ambiție personală nu trebuie să stea în calea unui asemenea proiect, fiind
șansa noastră, a tuturor, de a repoziționa Timișoara atât în plan național, cât
și european și mondial.
Rectorul Universității de Vest din
Timișoara
Prof. univ. dr. Marilen Pirtea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu