De frica CCR, Guvernul a trimis
în Parlament un proiect de lege pentru starea de alertă care restrânge aceleași
drepturi ca și starea de urgență, deși între cele două stări ar trebui să
existe diferențe substanțiale
Guvernul a trimis Parlamentului, spre adoptare, un proiect de lege care prevede că, pe durata
stării de alertă, pot să fie luate aceleaşi măsuri restrictive de drepturi şi
libertăţi ca şi cele luate pe durata stării de urgenţă.
În stare de urgenţă, aceste
măsuri se iau de ministrul afacerilor interne, cu aprobarea primului-ministru,
prin ordonanţă militară. În stare de alertă, aceleaşi măsuri se iau de miniştri
sau directori de instituţii publice, prin ordine, decizii, dispoziţii etc.
Diferenţa majoră este că starea
de urgenţă este prevăzută în Constituţie şi trebuie instituită de
preşedinte şi aprobată de Parlament, pe o durată de cel mult 30 de zile, cu
posibilitate de prelungire, în timp ce starea de alertă, nu este
prevăzută în Constituţie, nu are o durată precisă şi se declară de un comitet
interministerial, format din unii miniştri şi şefi de instituţii publice,
denumit „Comitetul național pentru situații speciale de urgență"
sau, la nivelul unei sau unor localităţi, de comitetele județene/Bucureşti sau
de comitetele locale pentru situații de urgență (formate din prefect, primar,
şefi de servicii publice etc.).
Deci, deşi cele două stări, de
urgenţă şi de alertă, au aceeaşi esenţă, pentru că presupun luarea aceloraşi
măsuri de restrângere de drepturi şi libertăţi, ele pot fi instituite în moduri
diferite: unul greu (care implică preşedintele şi Parlamentul) şi unul uşor
(care implică, cel mult, un comitet interministerial).
Din acest motiv, starea de
alertă poate fi privită ca un artificiu folosit pentru a permite luarea unor
măsuri specifice stării de urgenţă, dar fără a mai declara starea de urgenţă.
Deci, cu ocolirea procedurii prevăzute în Constituie.
În acest sens, trebuie precizat
că OUG 1/1999 prevede că măsurile ce presupun restrângeri de drepturi şi
libertăţi pot fi luate numai pe durata stării de urgenţă. În schimb, OUG
21/2004, care introduce noţiunea de „stare de alertă" nu conţine o
prevedere în sensul că pe durata stării de alertă pot fi restrânse drepturi şi
libertăţi prin ordine şi dispoziţii de miniştri sau directori, tocmai pentru că
declararea acestei stări nu implică entităţi constituţionale (preşedinte,
Parlament) şi nici existenţa unei situaţii atât de grave, încât să implice
restrângeri de drepturi şi libertăţi. Dacă există o situaţie gravă, atunci
trebuie instituită starea de urgenţă, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
Considerăm că starea de alertă
trebuie reglementată diferit de cea de urgenţă cu privire la măsurile care se
pot dispune pe durata ei. Dacă, în timpul stării de alertă, pot fi luate
aceleaşi măsuri restrictive de drepturi ca şi în starea de urgenţă, aceasta
înseamnă că, practic, între cele două stări nu există nicio diferenţă. Deşi ar
trebui să existe diferenţe substanţiale, esenţiale. De ce? Pentru că nu este
normal ca libera circulaţie, libertatea întrunirilor, dreptul la muncă,
libertatea economică, dreptul la învăţătură, dreptul la viaţă privată şi restul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale să fie restrânse prin simpla voinţă a
unor funcţionari din ministere şi instituţii publice.
Starea de alertă ar trebui să se
rezume la impunerea de obligaţii doar pentru autorităţile şi instituţiile
publice, adică statul e cel ce trebuie alertat să se pregătească serios şi să
dea o atenţie deosebită situaţiei speciale apărute. Dar, starea de alertă nu ar
trebui să permită, prin ea însăși, restrângeri de drepturi şi liberăţi prin
decizii/ordine de directori sau ministri. Dacă situaţia excepţională este de o
aşa seriozitate încât necesită pentru rezolvare măsuri care presupun
restrângeri de drepturi şi libertăţi, atunci nu ar trebui rămas în stare de
alertă, ci ar trebui instituită (sau prelungită) starea de urgenţă, conform
Constituţiei.
În cazul acestei pandemii,
aflată încă în desfăşurare şi cu mare probabilitate de revenire la un nivel
chiar mai ridicat decât a fost, soluţia corectă/constituţională era de
prelungire sau de instituire din nou a stării de urgenţă, dacă trebuiau luate
în continuare măsuri de restrângere de drepturi şi libertăţi pentru combaterea
pandemiei. În schimb, a fost găsit artificiul redenumirii stării de
urgenţă ca stare de alertă (mult mai uşor de instituit). Dar, dacă problemele
sunt serioase, iar riscurile pentru comunitate rămân în continuare mari, din
cauza acestei pandemii, de ce ne ferim să o recunoaştem şi nu menţinem starea
de urgenţă? Şi în starea de urgenţă pot fi adoptate măsuri ceva mai relaxate
decât cele iniţiale, cum se doreşte în prezent.
Este foarte posibil ca şi noua
lege, aflată încă în stadiul de proiect, care reglementează starea de alertă,
să fie declarată neconstituţională, tocmai pentru motivul că eludează procedura
specială prevăzută în Constituie pentru instituirea unei stări excepţionale
(starea de urgenţă), pe durata căreia pot fi restrânse, mai ușor, drepturi şi
libertăţi.
În concluzie, despre relația
actuală dintre starea de alertă şi starea de urgenţă, se poate folosi o
expresie clară, precisă şi previzibilă, aşa cum cere şi Curtea Constituţională:
„Aceeaşi Marie, cu altă pălărie."
APADOR-CH consideră că atât
starea de urgenţă, cât şi starea de alertă trebuie reglementate unitar şi coerent,
printr-un singur act normativ (lege), în care să se prevadă clar deosebirile
dintre aceste stări, precum şi măsurile specifice care pot fi luate şi de către
cine, în cazul fiecăreia dintre ele. Altfel, singurul pas care se face prin
actualul proiect de lege este de la confuzie la improvizaţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu