Decretele
prezidenţiale privind instituirea/prelungirea stării de urgenţă rămân valabile
și nu pot fi contestate în contencios administrativ
Pe
site-ul Curţii Constituţionale (CCR) a fost publicată, ieri, motivarea deciziei
CCR nr. 152 din 6 mai 2020 privind
actele normative care reglementează starea de urgenţă.
În prima parte a deciziei, în paragrafele 84 – 106, au
fost analizate cele două decrete prezidenţiale emise pentru instituirea şi apoi
pentru prelungirea stării de urgenţă.
CCR a stabilit că o parte dintre prevederile decretelor
prezidenţiale, aflate
în anexele la decrete, conţin dispoziţii pe care Preşedintele
nu era îndrituit de lege să le emită.
Aceasta deoarece, spune CCR, Preşedintele nu poate să
modifice legi sau să suspende aplicarea unor legi sau a unor articole din legi,
acesta fiind atributul exclusiv al Parlamentului sau, după caz, al Guvernului (care
poate adopta, cu anumite limitări, ordonanţe de urgenţă).
În paragraful 100 al deciziei CCR sunt date numeroase
exemple de măsuri dispuse de Preşedinte cu depăşirea competenţelor legale,
respectiv:
achiziţionarea directă, de către autorităţile publice
centrale și entităţile juridice în care statul este acţionar majoritar, de
materiale şi echipamente necesare combaterii epidemiei;
plafonarea preţurilor la medicamente şi aparatură
medicală, la alimentele de strictă necesitate şi la serviciile de utilitate
publică;
suspendarea din funcţiile de conducere a conducătorilor
unităţilor sanitare, direcţiilor de sănătate publică, caselor de asigurări de
sănătate, serviciilor de ambulanţă, precum şi autorităţilor şi instituţiilor
publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniul asistenţei şi protecţiei
sociale, indiferent de statutul lor, cu posibilitatea ca persoanele desemnate
să exercite temporar aceste funcţii să nu fie funcţionari publici;
transferuri
între bugetele Ministerului
Sănătăţii şi al Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
faptul că prevederile Legii nr.19/2020 privind acordarea
unor zile libere părinţilor pentru supravegherea copiilor, în situaţia
închiderii temporare a unităţilor de învăţământ, nu se aplică angajaţilor
sistemului naţional de apărare, angajaţilor din penitenciare, personalului din
unităţile sanitare publice şi altor categorii stabilite prin ordin al
ministrului afacerilor interne, al ministrului economiei, energiei şi mediului
de afaceri, şi al ministrului transporturilor, infrastructurii şi
comunicaţiilor, după caz;
derogarea de la prevederile Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr.111/2010 privind
concediul şi indemnizaţia
lunară pentru creşterea
copiilor, persoana îndreptăţită păstrându-și stimulentul de
inserţie în situaţia pierderii locului de muncă drept urmare a efectelor
epidemiei COVID-19;
neînceperea cursului prescripţiilor şi termenelor de
decădere de orice fel, iar, dacă au început să curgă, suspendarea lor,
dispoziţiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind Codul
civil sau alte
dispoziţii legale contrare
nefiind aplicabile;
continuarea activității instanțelor judecătorești doar în
cauzele de urgenţă deosebită, caz în care pot fixa termene scurte, inclusiv de
la o zi la alta sau chiar în aceeaşi zi;
suspendarea de plin drept a cauzelor civile fără a fi
necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop;
întreruperea termenele de exercitare a căilor de atac;
limitarea activității de urmărire penală şi cea a
judecătorilor de drepturi şi libertăţi;
suspendarea de drept a proceselor penale aflate în curs
pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv a
celor aflate în procedură în camera preliminară;
stabilirea atribuțiilor Ministerului Afacerilor Externe
CCR nu a stabilit că aceste măsuri dispuse de preşedinte
erau rele sau neoportune, ci doar că ele nu puteau fi dispuse de Preşedinte, ci
doar de Parlament sau, în anumite cazuri, de Guvern (ca legiuitor delegat).
Ce se mai poate întâmpla acum cu aceste prevederi care
exced competenţelor Preşedintelui?
CCR răspunde că, practic, nu se mai poate face nimic,
ceea ce înseamnă că ele rămân valabile.
Aceasta deoarece CCR a stabilit că decretele
prezidenţiale în discuţie sunt acte administrative cu caracter normativ care
privesc raportul Preşedintelui cu Parlamentul, motiv pentru care ele intră sub
incidenţa art. 126 al. 6 din
Constituție, fiind exceptate
de la controlul
judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, efectuat în temeiul
Legii nr.554/2004.
Deci, decizia CCR stabileşte că decretele prezidenţiale
privind instituirea/prelungirea stării de urgenţă nu pot fi contestate în
contencios administrativ.
Pentru cele două decrete prezidenţiale există doar două
modalităţi de control:
A – controlul parlamentar
B – controlul constituţional
CCR mai spune că, cu ocazia încuviinţării instituirii
stării de urgenţă de către Preşedinte, Parlamentul avea obligația de a verifica
îndeplinirea condițiilor constituționale și legale pe care decretul
Președintelui trebuia să le respecte. CCR a reţinut că Parlamentul nu a făcut
aceste verificări, deşi ar fi putut să încuviinţeze starea de urgență, dar şi
să „sancţioneze" depăşirea competenţelor din decretul prezidenţial. CCR nu
precizează însă şi cum ar fi putut să „sancţioneze" Parlamentul aceste
depăşiri.
De asemenea, CCR a precizat că pe calea controlului
constituţional se poate verifica indirect decretul prezidenţial, prin
verificarea constituţionalităţii hotărârii camerelor reunite prin care a fost
încuviinţată sau nu instituirea stării de urgenţă. Această verificare nu se
face din oficiu de CCR, ci ea trebuie sesizată conform legii, de anumiţi
subiecţi (unul dintre preşedinţii celor două Camere, un grup parlamentar
sau un număr de cel puţin 50 de deputaţi
sau de cel puţin 25 de senatori).
Având în vedere că nici Paramentul şi nici CCR nu au
infirmat vreo prevedere din decretele prezidenţiale, toate prevederile din cele
două decrete, inclusiv prevederile din anexe, rămân valabile. Ele au şi
caracter definitiv, deoarece nu pot fi atacate nici în contencios
administrativ.
Este de observat faptul că doi judecători, care au votat
în favoarea deciziei CCR (decizie luată cu unanimitate de voturi), au formulat
o opinie concurentă, atașată deciziei CCR, în care susţin că aceste decrete
prezidenţiale pot fi atacate în contencios administrativ și că Parlamentul nu
poate verifica legalitatea şi temeinicia decretelor prezidenţiale (atribut ce
revine instanţelor de judecată), ci poate doar să încuviinţeze sau nu
instituirea stării de urgenţă. Opinia este minoritară, astfel că se va ține
cont de opinia majoritară, care este în sensul că decretele prezidențiale în
discuție nu pot fi atacate în contencios administrativ.
Pentru
cei tentaţi să judece foarte aspru erorile din cele două decrete prezidenţiale,
nu ar trebui pierdut din vedere că problematica gestionării prin acte normative
a unei stări de urgenţă a fost una complet nouă, inedită. Orice început, pe un
teren absolut nou, nedefrişat, nu este scutit de unele erori.
Cum
am putea evita deciziile „surpriză" ale CCR
Nu
este prima dată când CCR, în mod abrupt și oarecum șocant, reaşează lucrurile în ordinea
constituţională, în chestiuni cu privire la care în Constituţie există
prevederi eliptice sau vagi, susceptibile de interpretări diferite, chiar
diametral opuse.
Poate
că ar trebui prevăzută posibilitatea ca autorităţile publice relevante să
solicite CCR, în avans, puncte de vedere sau îndrumări cu privire la modul
constituţional de acţiune în anumite situaţii sau cu privire la anumite
probleme. Astfel, s-ar evita adoptarea unor măsuri care să fie apoi declarate
neconstituţionale şi să ducă la dispute – care puteau fi evitate – în opinia
publică.
În
acest sens, există o reglementare la nivel european, aplicabilă între statele
care au ratificat-o (Protocolul nr. 16 la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului), prin care se introduce posibilitatea ca instanţele naţionale relevante
să solicite opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului în legătură cu
chestiuni de principiu privind interpretarea sau aplicarea Convenţiei Europene
a Drepturilor Omului. Opinia Curţii va fi exprimată sub forma unui aviz
consultativ (cu caracter facultativ). România a semnat acest protocol în 2014,
dar nu l-a ratificat, astfel că nu i se aplică încă (noi am tot solicitat
ratificarea, dar fără succes).
De
aceea, poate că ar fi bine dacă şi la noi s-ar prevedea în lege posibilitatea
ca, în anumite cazuri, autorităţile publice importante, să solicite CCR ante
factum opinii, puncte de vedere, îndrumări cu privire la probleme de substanţă
sau proceduri relevante de natură constituţională.
Este
posibilă prevederea prin lege a acestei noi atribuţii a CCR, fără a fi necesară
şi modificarea Constituţiei, deoarece art. 146 lit. l din Constituţie prevede
că CCR „îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a
Curții."
Aşa
cum CEDO va putea formula opinii/avize, cu caracter facultativ (dar, cu foarte
mare greutate, în practică) fără să poată fi acuzată că astfel se antepronunţă,
tot aşa şi CCR ar putea formula opinii/avize, tot cu caracter facultativ (şi
tot cu foarte mare greutate, în practică) fără să poată fi acuzată că se
antepronunţă.
COMUNICAT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu