Minoritatea croată din judeţul Caraş-Severin

În România, minoritarii croaţi sunt concentraţi în majoritate în judeţul Caraş-Severin. Ariile locuite şi  vorbite de minoritatea croată sunt compacte,  fiind dispuse în mediu rural în jurul celor două comune: Caraşova cu satele aparţinătoare(Nermed,Iabalcea) şi Lupac cu satele aparţinătoare ( Clocotici,Rafnic, Vodnic) şi un număr semnificativ în mediul urban în; Reşiţa. Statistic vorbind ariile locuite şi  vorbite de minoritatea croată în judeţul Caraş-Severin,  în cele două medii respectiv ;urban  şi rural  arată astfel: urban 571, rural  5702.

Notă; la mdiul urban şi rural  a fost luat în odine numărul de locuitori ai minorităţii croate,conform ultimului recensămănt, localităţi sub 100 de cetăţeni de minoritate croată sunt trecuţi la statistică dar localităţile nu sunt trecute în această prezentare      

MINORITATEA;                total populaţie

CROAŢI;                                6273

Emisiunile radio in limba minorităţilor naţionale sunt transmise de: SOCIETATEA ROMANA DE RADIODIFUZIUNE; BUCURESTI; ; STUDIOUL TERITORIAL REŞITA - STATII FM; CROATĂ

Organizaţia parlamentară care reprezintă minoritatea croată în România este Uniunea Croaţilor din România

Publicaţii editate de organizaţiile minorităţilor naţionale: Hervatska Grancica – Caraşova

Formaţiile artistice cu care participă minoritatea croată: Ansamblul ,, KARAŞEVSKA  ZORA’’ din Caraşova

TRATATE BILATERALE SEMNATE DE ROMÂNIA. Voi prezenta Tratatele semnate de România, cu statele unde există minorităţile naţionale în România. Pentru cei interesaţi a le consulta am indicat care este cadrul juridic si unde pot fi consultate acestea (Legea de ratificare-Stat partener-Anul adoptării);  Legea nr. 79 pentru ratificarea Tratatului privind relaţiile de prietenie si colaborare dintre România si Republica Croaţia, M. Of. nr. 273/27 sep. 1994 -Croaţia-1994

Scurt istoric

În primele secole ale erei creştine slavii populau un teritoriu vast ce se întindea de  la Labe  (Elba)  până la Volga superioară şi  de  la ţărmul  Mării Baltice   până la cursul  mijlociu  şi inferior  al Dunării  şi Marea  Neagră. În izvoarele din perioada secolelor I–VI, sunt menţionaţi sub nume de „venezi”, „auţi” sau „sclavini”. Începând cu secolul al IV-lea apar  primele migraţii. În funcţie de zona europeană spre  care  se îndreaptă şi aşează, se conturează trei mari  ramuri ale slavilor: răsăriteni, de apus şi sudici. Ramura sudică a acestora în secolul VI e în trecere prin teritoriul vechii Dacii,   iar în primii ani ai secolului VII trec Dunărea, populând o însemnată parte a Peninsulei Balcanice şi o serie de regiuni învecinate din nord-vestul ei.

Sediul UCR din Caraşova

În ceea  ce-i  priveşte pe  croaţi, conform scrierilor  lui Constantin Porphyrogenetul, aceştia sunt  aşezaţi  de  împăratul bizantin Heracliu (610–641) în calitate de „foederaţi” cu misiunea de a apăra provinciile imperiului în faţa  primejdiei avare.  Teritoriile  pe  care  s-au  aşezat au  reprezentat provinciile romane Dalmaţia, sudul  Panoniei până la Marea Adriatică. Nivelul de evoluţie al perioadei se caracterizează prin existenţa obştilor săteşti, din punct de vedere al vieţii economice, şi a triburilor, ca prime forme  de organizare politică.  Fiecare trib ocupa un district  delimitat cu precizie şi era organizat pe principiul democraţiei militare. Istoricul bizantin Procopius, referindu-se la funcţionarea democraţiei militare, afirma că „acest popor nu este condus de un singur om, ci trăieşte din timpuri străvechi în democraţie, judecând în comun tot ce le este  folositor sau dăunător”. Apariţia statului  întârzie,  întrucât – fiind aşezaţi la marginea de apus a Balcanilor – au fost nevoiţi să lupte pentru independenţă împotriva avarilor, ducilor bavarezi, regilor longobarzi şi  a francilor.  Mai mult chiar, la sfârşitul secolului al VIII-lea, teritoriile  croate sunt cucerite de Carol cel Mare. În acest context politic  sunt  declanşate, începând cu  799, răscoale antifrance. Semnificativă în acest sens este lupta condusă de cneazul Liudevit de la nord de râul Sava, din perioada  819–822.

 Cheile Caraşului

Începutul procesului de  formare a statului  medieval croat  este  legat de dezmembrarea Imperiului Carolingian, când începe unificarea triburilor  croate sub autoritatea cneazului Trpimir (845–864),  proces care  se încheie la începutul secolului al X-lea. În secolul al XI-lea puterea regelui se reduce mereu, acesta  devenind din  ce  în ce  mai  mult  doar  „primul  între  egali”. Această situaţie politică  este  urmarea creşterii puterii  nobililor locali, dar şi a situaţiei externe dificile prin pierderea aproape a întregului litoral în favoarea Veneţiei cu excepţia  localităţii  Rieca  (Fiume). Consecinţa  slăbirii  puterii centrale face  posibilă pierderea independenţei ţării care  în 1102 trece sub regalitatea maghiară, care  se va menţine circa  patru secole. Cultura  croaţilor acelei perioade, ca  de  altfel şi a celorlalte popoare slave din Balcani, este strâns legată de credinţă. În ceea ce priveşte creştinarea lor, aceasta se realizează sub influenţa creştinismului bizantin, neacceptând pe  cel  occidental care a încercat să  se  impună, odată cu   cuceririle, prin filiera  germanică. În acest sens se remarcă activitatea lui Kiril şi Metodiu de creştinare a slavilor de apus şi sudici. Aceştia sunt trimişi de împăratul bizantin în Moravia la cererea regelui Ratislav (846–870). Kiril a tradus în limba slavă scrierile religioase. După  moartea  lui  Metodiu  în 885, ucenicii săi  au  fost alungaţi din Moravia,  găsind refugiu  în Croaţia, Macedonia şi   Bulgaria.  În Macedonia au redactat   varianta simplificată  a  alfabetului folosit  pentru traducerile religioase în slavă,  pe  care  în cinstea lui  Kiril au denumit-o „cirilică”. Viaţa politică  a aristocraţiei  croate fiind legată mai mult de modul de viaţă apusean, impune în cele din urmă  modelul religios apusean. Astfel în 925, atunci când cneazul croat  Tomislav este  proclamat rege,  aristocraţia  croată  recunoaşte biserica creştină apuseană ca biserică de stat. Aşezarea croaţilor în România s-a realizat  în mai multe etape.Primele sosiri ale  acestora nu  pot  fi menţionate cu  exactitate, din lipsă  de  izvoare  care  să ateste plecarea lor din Croaţia.

Localitatea Caraşova

Pe baza  situaţiei  social-politice din Croaţia şi a corelării cu alte izvoare,  putem aprecia că aceasta a avut loc în cursul  secolului al XIII-lea, întrucât în 1333, localitatea Caraşova (reprezentativă pentru croaţii din România) există, conform „Dicţionarului localităţilor din Transilvania” al lui  Coriolan Suciu.  Se ştie  că la începutul secolului al XII-lea, Croaţia intră  în structura statului  maghiar. Dacă  la început a beneficiat de  o largă  autonomie internă, cu  timpul  aceasta se  reduce. În acelaşi timp are loc procesul de înnobilare a maghiarilor în Croaţia, proces însoţit de  deposedarea de  pământ a ţărănimii  libere  croate şi aservirea acesteia, fapt ce duce (ca  de altfel şi în alte zone) la plecarea celor  ce n-au acceptat noua situaţie.  Localităţile croate din  această etapă a stabilirii  în România se află pe Valea Caraşului (lângă municipiul Reşiţa) în judeţul Caraş-Severin, aproape de Vojevodina (Serbia) unde trăieşte şi o comunitate croată.

Primul şi cel mai vechi val de croaţi aşezat în spaţiul românesc în secolele XIII-XIV, este cel cunoscut sub denumirea de "caraşoveni". Aceştia sînt grupaţi în jurul celei mai vechi şi celei mai mari localităţi, Caraşova, populate de croaţii din România. Deasupra Caraşovei străjjuiesc ruinele cetăţii medievale a Caraşovei (Caraso-fer-vari), cetate pe care localnicii o numesc "Turski grat"(Cetatea turcului). Celelalte localităţi în care convieţuiesc croaţii caraşoveni sunt: Lupac, Clocotici, Nermed, Rafnic, Vodnic şi Iabalcea. Un număr de patru localităţi s-au contopit cu cele existente: Selişte, Garişte, Iasenovacz şi Tîlva. Pănă în a doua jumătate a sex. al XIX-lea populaţia croaţilor caraşoveni, număra 10.000 de suflete.

Localitatea Lupac

Caraşova  este cea mai veche dintre localităţi, este consemnata ca existenta si in cartografia oficiala din sec. al XII-lea si al XIV-lea, iar celelalte începând cu sec. al XVI-lea. Partea nord-estica a localităţii este străjuita de ruinele cetăţii Caraşovei, cunoscuta în datinele locale ca „cetatea turcului” (Turski grad), fiind ridicata in perioada romana ca punct de observare, consolidata in perioada Regatului ungar si reconstruita in perioada paşalâcului de la Timişoara (1552-1717).
In partea vestica a Caraşovei se afla vestita Peştera a Socolovaţului (Sokolovacka pecka), care a constituit loc de refugiu in vremurile de restricţie. Cauza imigrării acestui val se presupune a fi fost fie pericolul otoman care plana asupra acestei pârti a Balcanilor, fie represiunea religioasa deoarece aici secole de-a rândul localnicii au fost păstoriţi de călugări din Ordinul Franciscan.

În cartea "PROTOCOLU PROVINCIAE BULGARIAE ET VALACHIAE", la pagina 247, este consemnat anul 1393, în vremea domniei regelui Ungariei – SIGISMUND – când a început aşezarea strămoşilor noştri, pe teritoriile în care turcii începuseră să le prospecteze. Aceşti emigranţi au început să întemeieze aşezări, pe terenurile regatului unguresc din Banat în jurul Lipovei, Recaşului, Lugojului, Caransebeşului şi în alte locuri, împreună cu călugării preoţi, ai Ordinului Franciscan. Aceeaşi sursă istorică, confirmă că Franciscanii, la invitaţia regelui Ludovic, au venit din Bosnia pentru a creştiniza populaţiile bulgăreşti, care se găseau de asemenea, în custodia regelui Ludovic.
 Interesant este că se aminteşte un singur loc din Bosnia, din care se trage rădăcina acestui cuvânt, iar acesta este Kreševo veche aşezare Bosniacă, una din cele mai vechi denumiri din Bosnia, cuvânt care pecetluieşte denumirea "Karaševci - Bošnjaci". În prefaţa "Catalogus administraturum parochiae Karasovensis" se reaminteşte încă odată marele sacrificiu al Franciscani1or din Bosnia Argintiensis, care au adus şi împărţit cuvântul sfânt al credinţei şi al Sfintelor Sacramente, ajutându-i la mântuirea sufletului, secole la rând, ocrotind cu sfinţenie credinţa sacră Catolică sub îndrumarea Sfintei Biserici din Roma, până şi sub robia turcească; iar sub acest aspect găsim şi documente scrise în parohia Catolică a Caraşovenilor din vremea lui Fra. Emerik Pavic din Buda, care face parte din primii 16 Părinţi Franciscani, veniţi cu misiunea Catolică din Bosnia, din aceştia amintim ultimii patru: fra. Ante din Višegrad; fra. Marko din Gradiška; fra. Nikola din Duvno, şi fra. Filip omorît în Caraşova "ab rebelis" cum scrie în cronică; din această serie mai amintim şi pe alţii: fra. Ivan din Maglai; fra. Serafin din Olovo; fra. Ludovik din Dubrovnik, fra. Božo din Kotor; fra. Serafin din Kopilovat şi fra. Franjo din Đakovo, deci aproape toţi sînt născuţi în Bosnia.
Al doilea val de croaţi a emigrat in secolele XVI-XVII, in perioada dominaţiei otomane in Banat sau la sfârşitul acesteia.

Pînă în anul 1745 când preoţii Franciscani sunt la conducerea bisericii din Caraşova, începînd însă, cu anul 1785, ei vor preda Parohia şi Biserica primului preot trimis de episcopie pe numele de Michael Delaric. Franciscanii rămîn în continuare la Caraşova, doar capelani/vicari; este evenimentul care marchează de fapt, extinderea parohială şi asupra celorlalte sate din jurul Caraşovei. 

Trebuie să se caute înainte de toate, chiar în sânul cronicilor existente în Parohiile Caraşoveneşti şi în arhivele, care au fost cu adevărat îngrijite, după aceea căutate documentele şi zapisurile, care se păstrează prin diferite centre catolice din fosta Austro-Ungarie, chiar şi în arhivele Vaticanului şi mai ales în curiile ordinelor franciscane Iezuite, fiindcă aceste două ordine călugareşti au jucat un rol hotărâtor în viaţa morală şi spirituală a Caraşovenilor Croaţi.
Acest al doile val este cunoscut sub denumirea de „Raci” au „Sokti”. Din punct de vedere lingvistic prezintă similitudini cu graiul din zona Slavoniei estice, in jurul localităţii Vincovci. O a doua ipoteza este ca ar proveni din Herţeg Bosna şi Dalmaţia, luându-se ca punct de reper tradiţiile folclorice. Acest val s-a aşezat în doua zone: in judeţul Arad, in jurul localităţilor Radna şi Lipova, fiind cunoscuţi sub denumirea de croaţi lipoveni (lipovacki Hrvati ili Sokci), în apropierea oraşului Timişoara, în localitatea Recaş (Rekas), unde convieţuiesc cu romani, maghiari si germani. Croaţii lipoveni au lăsat numai urme in inscripţiile din cimitirele de la Radna si Lipova, contopindu-se in populaţiile cu care au convieţuit, prin rarefierea demografica. 

Portul craşovenesc

Al treilea val cuprinde populaţia care s-a aşezat la începutul secolului al XIX-lea in localitatea Checea, apoi o parte si in Cenei, judeţul Timiş. Originea acestui grup este in partea sud-estica a Croaţiei, zona Pokuplje, o parte din acest grup aşezându-se si pe teritoriul Banatului iugoslav si este cunoscut sub denumirea de croaţi „kaikavieni”, ceilalţi fiind „stokavieni”. Grupul este descendent al micii nobilimi croate transferata printr-un schimb de bunuri din zona de origine in aceasta parte a Banatului, transfer cauzat de reorganizarea militara a Imperiului Habsburgic, care a început din perioada domniei Mariei Terezia (mijlocul secolului al XVIII-lea). Principalele aşezări rurale locuite de aceştia se afla la poalele Munţilor Semenic: Caraşova (Karasevo), Clocotici (Klokotic), Lupac (Lupak), Nermet (Nermid), Rafnic (Ravnik), Vodnic (Vodnik) si Iabalcea (Jabalc). Limba vorbita, obiceiurile si portul indica elemente comune cu popoarele balcanice.

Dinamica minorităţii croate la nivel naţional

În cazul minorităţii croate din România sunt tot felul de interpretări date de tot felul de experţi, analişti, lingvişti că minoritatea croată din România şi în mod special ceea din judeţul Caraş-Severin, s-a desprins din contextul destrămării fostul stat iugoslav, şi recreări statelor noi pe harta Europei.Spun recreări deoarece apariţia statelor noi pe harta Europei, toate aceste state nou create din fosta Iugoslavie, au existat în anumite perioade ale istoriei.

La începutul secolului XX, datorită situaţiei internaţionale din perioada aceia statele care au compus  fostul stat iugoslav numit Iugoslavia.Dintre statele care au compus fostul stat iugoslav s-a numărat şi Croaţia. Identitatea minorităţii croate din România este atestată prin documentele existente în Croaţia, Wiena - Austria. Teorii vehiculate de anumiţi specialişti că croaţii din România sunt de fapt sârbi aceste argumente sunt false. Minoritatea croată din România a avut legături strânse cu statul mamă încă din secolul XIII-IV, prin intermediul bisericii. În anumite perioade ale istoriei acestea au fost mai strânse sau mai răcite, acest lucru s-a datorat situaţiilor internaţionale de la acea perioadă. Interesant este faptul că în perioada comunistă relaţia cu croaţii din fostul stat iugoslav a fost întreţinut tot prin intermediul bisericii.

După căderea comunismului şi ca urmare a ieşirii Croaţiei din Federaţia Iugoslavă, raporturile cu minoritatea croată din România ajung la relaţii excelente. Croaţia ajută minoritatea croată din România, oferind burse de studii în Croaţia, precum şi alte ajutoare pentru această minoritate.

Recensământul din 2002, a adus într-o oarecare măsură situaţia reală a minorităţii croate asupra numărului de cetăţeni a acestei minorităţi. Recensământul din 2002, plasează această minoritate etnică în rândul puţinelor minorităţi ale căror efective au crescut între cele două recensământ care au avut loc. La aflarea rezultatelor  recensământului anumiţi specialişti în domeniu  minorităţilor au arătat că creşterea numărului la minoritatea croată în România, se  datorează avantajelor economice pe care le oferă statul croat. Lucru cât se poate de neadevărat, demonstrat cu dovezi şi cu argumente legale şi pertinente. În privinţa aspectului lingvistic minoritatea croată din România în perioada comunistă s-a vorbit limba sârbo-croată care se aseamănă între ele iar învăţământul în care s-a predat ca  materie de studiu în şcoli a fost sârbo-croată. Cărţile didactice pentru studiu veneau din Belgrad şi Zagreb. Ca urmare a ieşirii Croaţiei din Federaţia Iugoslavă, 1992. limba vorbită pentru minoritatea croată devine limba croată, iar materialele didactice pentru învăţământul minorităţilor din România pentru limba maternă este ajutat de statul croat.

1992; 2002; Efectivul din 2002 ca % din 1992

Persoane care îşi asumă apartenenţă etnică; 4085; 6786; 166,1

Persoane care îşi asumă limba maternă; - 6355;

Grad de suprapunere apartenenţă etnică şi lingvistică; - 93,6;

Impact legislativ în cazul minorităţii croate

Aşa după cum indică harta alăturată, croaţii sunt concentraţi în judeţul Caraş-Severin. Ariile locuite de vorbitorii de limbă croată sunt compacte, fiind dispuşi în jurul celor două centre şi anume; Caraşova şi Lupac. Această concentrare semnificativă în doua localităţi favorizează impactul legii: 85% dintre croaţi beneficiază de toate prevederile legii. În restul de 76 de localităţi în care locuieşte restul de 15% al populaţiei care se identifică cu limba croată, ponderea lor este atât de redusă încât ei nu beneficiază deloc de prevederile legale.

În ceea ce priveşte impactul administrativ iarăşi ne confruntăm cu problema care apare la minorităţile cu un volum redus şi care se concentrează în relativ puţine localităţi. În asemenea situaţii relativ puţine cazuri de non-răspunsuri pot vicia modul de evaluare a impactului administrativ. În cazul minorităţii croate ne confruntăm cu o asemenea situaţie, la o unitate administrativă unde se asigură o oficialitate limitată limbii croate avem informaţiile cealaltă nu. În acest context ne abţinem să comentăm impactul administrativ în cazul minorităţi croate.