Robia romilor în Principatele Dunărene a reprezentat un fenomen cu totul particular, acoperind aproape cinci secole și fiind astfel cea mai lungă perioadă de sclavie oficială din istoria lumii moderne. Considerați unelte de lucru, robii nu aveau nici un fel de drepturi în societate, stăpânul putând dispune de soarta lor și a familiilor lor după bunul său plac. Oamenii liberi care se căsătoreau cu robi deveneau și ei robi; copiii robilor deveneau, la rândul lor, robi. Robii boierești erau proprietatea boierilor,fiind folosiți în munci agricole sau în servicii meșteșugărești, dar și la munci casnice. Erau adesea subiect pentru diferite tranzacții (vânzare, danie, moștenire, zestre), reprezentând o valoare economică însemnată. Nu erau legați de pământ, ci de stăpân. Robii mânăstirești aparțineau mânăstirilor și proveneau din daniile voievodului sau ale marilor boieri. Erau legați de domeniile mânăstirilor și îndeplineau preponderent munci agricole și meșteșugărești. Robii domnești (mai apoi, robi ai statului) erau supuși direct domnitorului și familiei sale, beneficiind de libertate de circulație și chiar de un statut oarecum preferențial: cel puțin teoretic, instanțele civile și ale boierilor nu aveau dreptul să-i pedepsească, ci doar să-i aducă în fața judecății domnești. Pe teritoriul României, eliberarea romilor din robie a fost un proces îndelungat, nu tocmai simplu și ferit de accidente, desfășurat în mai multe etape. Amploarea fenomenului și complexitatea relațiilor sociale legate de statutul de robi al romilor, inclusiv caracterul formal al eliberării – săvârșită, dar niciodată desăvârșită – sunt elemente indispensabil necesare pentru a înțelege specificul socio-economic al comunităților cu populație romă din România zilelor noastre.
Cronologie
●3 octombrie 1385 – Prima atestare documentară a robiei romilor („atigani”) în Valahia, în documentul prin care voievodul Dan I întărește dania făcută mânăstirii Vodița de tatăl său, Vladislav I. ●2 august 1414 – Voievodul Alexandru cel Bun menționează satele de robi din nordul Moldovei. ●1422 – Privilegiul regelui Sigismund semnalează prezența romilor în Ardeal.
●1424 – În Transilvania, este recunoscut „voievodatul țiganilor”, sub voievozii Mathias Nagy și Thomas de Aiud.
●1570 – Este consemnată prima vânzare de robi lăutari, în Muntenia.
●1758 – Împărăteasa Austriei, Maria Tereza, inițiază măsurile de asimilare forțată a romilor din Ungaria și Transilvania.
●22 ianuarie 1766 – În Moldova, „Sobornicescul hrisov” al voievodului Grigore III Ghica reprezintă prima dovadă de preocupare pentru îmbunătățirea situației robilor romi.
●12 septembrie 1782 – Împăratul Austriei, Josef II (foto), instituie „De Regulationae Zingarorum”, regulament ce stabilește statutul romilor în Transilvania și întărește politica de asimilare.
●19 iunie 1783 – Sunt dezrobiți romii din Bucovina, printr-un ordin al lui Josef II.
●22 august 1785 – Patența aceluiași Josef II desființează robia și în Ardeal.
●1789 - Romii din Ardeal sunt acceptați în școli și biserici.
●28 decembrie 1785 – Alexandru C. Mavrocordat emite în Moldova „Sobornicescul hrisov”, stabilind, printre altele, statutul căsătoriilor mixte.
●1812 – Scarlat Sturdza face primul recensământ al romilor în Basarbia.
●1817 - Domnitorul Moldovei Scarlat Callimachi promulgă „Codul Calimach” (ce se va aplica efectiv din 1833, când a fost redactat în română), care adaugă prevederilor cutumiare și bizantine însemnate influențe din codul civil al lui Napoleon (1804).
●1819 – Domnitorul Ioan Gheorghe Caragea promulgă în Țara Românească „Legiuirea (Codul) Caragea”, care prevede explicit că „toți țiganii sunt născuți robi”, precum și că „țiganii fără stăpâni sunt proprietatea statului”. De asemenea, se subliniază statutul inferior al robilor: „robii nu sunt slobozi să mărturisească nici să jure”.
●1831 – Regulamentul Organic din Valahia include un „Regulament pentru îmbunătățirea soartei țiganilor statului”: lichidarea nomadismului, sedentarizarea, reprofilarea către meserii agricole și dispersarea în vederea asimilării. Regulamentul Organic din Moldova, prin „Reglementul pentru statornicirea țiganilor”, insista tot pe măsurile de sedentarizare.
●1834 – Ioan Câmpineanu (foto) este primul boier care-și eliberează oficial robii moșteniți.
●1834-1835 – În falansterul fourrierist de la Scăieni (Prahova) al lui Theodor Diamant, romii sunt acceptați cu drepturi egale.
●22 martie 1843 – În Muntenia se dă prima lege de eliberare a robilor domnești (ai statului).
●31 ianuarie 1844 – În Moldova, la propunerea domnitoruluiMihail Sturza (foto), este votată legea de eliberare a robilor domnești și mânăstirești.
●11 februarie 1847 – La propunerea domnitorului Gheorghe Bibescu, Adunarea Obștească din Muntenia a votat eliberarea fără despăgubire a robilor mânăstirești.
●26 iunie 1848 - Guvernul Provizoriu de la București decretează dezrobirea robilor boierești; dar eliberarea n-a putut fi pusă în practică, datorită intervenției otomane ce a reprimat revoluția.
●22 decembrie 1855–Divanul Oștesc al Moldovei adoptă „Legiurire pentru desființarea robiei, regularea despăgubirei și trecirea emancipaților la dare de către Stat”, care-i eliberează din robie pe toți romii.
●20 februarie 1856 – Domnitorul Barbu Știrbei (foto) a promulgat „Legiuirea pentru emancipația tuturor țiganilor din Prințipatul Românesc”. Legea prevedea o despăgubire de 10 galbeni de persoană, dar boierilor care renunțau la răscumpărare li se asigura pomenirea nației; au fost 420 de asemenea boieri.
Se estimează că, în perioada 1843-1856, au fost eliberați din robie mai mult de un sfert de milion de țigani, mulți dintre ei părăsind Principatele, la început către țările vecine, apoi către vestul Europei și America, într-un proces care a durat câteva generații și s-a convertit în cel de-al treilea val de migrație a romilor.
Deși eliberaţi și îndreptați spre sedentarizare în relație cu ocupațiile agricole, romii n-au beneficiat în anii care au urmat de necesare măsuri de împroprietărire, majoritatea fiind constrânși la dependență economică față de foștii stăpâni. O parte importantă a romilor a continuat practicarea meşteşugurilor tradiţionale, fie integrându-se în comunităţile săteşti, fie practicând un mod de viaţă nomad ori semi-nomad. În deceniul şase al sec. XIX, mai ales în Muntenia și Oltenia, au început să apară primele comunităţi de romi de la periferia oraşelor. Se consemnează, astfel, apariţia unei noi categorii de cetăţeni ai Principatelor și apoi ai statului român: liberi în drept, dar nu și în fapt, în principal din cauza lipsei mijloacelor autonome de existență. După aproape jumătate de mileniu în care au trudit alături de săracii majoritari pe moșiile boierilor, mânăstirilor ori domnitorilor, emanciparea formală a romilor a avut drept principală consecință – vizibilă sub felurite forme până în zilele noastre – perpetuarea condiției de cetățeni de categorie inferioară, marginalizați, egali în obligații cu majoritarii, dar nu și în drepturi. Mulți ani după eliberarea din robie, romii au continuat să formeze un grup de contribuabili expus bunului plac al proprietarilor de pământ şi al autorităţilor locale. Din punct de vedere cultural şi social, romii au continuat să fie consideraţi o sub-cultură, un grup social marginal, când nu chiar exclus și demn de dispreț. Mentalul colectiv a constituit stereotipul negativ ce a condus la proliferarea manifestărilor rasiste, care au culminat cu Holocaustul din timpul celui de-al doilea război mondial, când romii au fost deportați în Transnistria
sursa;mdrap.ro Punctul%20National%20de%20Contact%20pentru%20Romi%2020%20februarie%202017.pdf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu