Majoritatea propunerilor făcute de APADOR-CH, de
îmbunătățire a legii carantinei, au fost introduse în varianta adoptată de Parlament;
De ce nu mai insistăm pentru mai mult; Șapte problemele de constituționalitate
din noua lege;
După un timp care unora li s-a părut prea lung,
Parlamentul României a reușit să voteze aseară târziu o lege a carantinei și
izolării care conține mai multe garanții de respectare a drepturilor omului.
Cum se zice pe la Hollywood, „not great, not terrible", deci mai există o
speranță că nu va fi chiar rău.
Dintre cele 11 propuneri de îmbunătățire pe care
APADOR-CH le-a făcut încă de la etapa proiectului adoptat de Guvern, nouă au
fost preluate și introduse, într-o formă sau alta, în noua lege. Sigur că se
putea și mai bine, dar privind de unde am plecat – o formă de lege adoptată de
guvern fără consultare publică și care nu conținea nicio garanție de respectare
a drepturilor persoanelor suspecte sau bolnave – se putea și mai rău.
Am putea să insistăm și pentru celelalte propuneri? În
teorie, da, așa ne-ar fi plăcut, dar realitatea ne arată că n-ar fi înțelept
s-o facem. Nu după ce am văzut toate armele politice, de dezinformare și chiar
amenințare, scoase din teacă în ultima săptămână de politicieni și de media. Nu
după ce am fost suspectați că negăm existența virusului și că nu dorim o lege a
carantinei. Nu după ce la Cotroceni s-a pus egal între întârzierea adoptării
legii și morții de Covid 19.
Dorim o lege a carantinei, dar ea trebuie să fie făcută
temeinic astfel încât să poată fi aplicată corect în orice alt caz de acum
încolo. Faptul că avem tot mai mulți infectați, de la o zi la alta, și că mor
oameni, nu este din cauza discutării legii în parlament, ci din cauză că toată
clasa politică actuală nu a fost capabilă, de ani de zile și mai cu seamă de
șase luni încoace, știind cu ce ne vom lupta, să croiască o lege bună cu care
să guverneze. E ca și când colecționezi butelii și când îți ia foc casa îi
acuzi pe pompieri că nu-ți sting mai repede focul.
Procesul de consultare publică organizat de Parlament
(Camera Deputaților și Senat) ne-a arătat că unii politicieni știu să și
asculte atunci când nu au habar cum să facă, dar a fost și o dezamăgire în
privința altora. O dezamăgire au fost și unele mijloace de informare care au
manipulat informațiile astfel încât să transmită mesaje panicarde și să
decredibilizeze domeniul drepturilor omului.
Drepturile omului au fost găsite țap ispășitor (de aia se
îmbolnăvesc oamenii și mor, că vor unii drepturi), tratate ironic deopotrivă de
oamenii simpli de pe Internet sau de politicieni de la cele mai înalte tribune
ale țării. Drepturile civile nu aveau nevoie și de acest șut în fund, erau
suficient de persiflate și înainte.
Am putut constata cu tristețe că propunerile APADOR-CH,
făcute în spiritul Constituției și al angajamentelor internaționale luate de
România, s-au transformat într-o armă politică folosită deopotrivă de putere și
de opoziție. Nu ăsta era rolul lor.
A-ți cere drepturile sau a cere să fie garantate într-o
lege importantă a devenit, pentru unele autorități, în România acestei
săptămâni, echivalent cu inconștiența sau cu subversiunea ori cu un act criminal,
aducător de morți.
APADOR-CH nu a negat niciun moment existența virusului,
chiar dacă la una dintre dezbaterile de la Parlament au fost și astfel de
persoane, nu a cerut niciodată lăsarea bolnavilor liberi pe străzi. Toate
propunerile transmise Parlamentului au vizat respectarea etapelor legale în
procedurile de consultare, depistare a bolii, apoi de izolare, carantinare,
internare, respectându-i bolnavului dreptul la informare și la opțiune.
Făcând un bilanț al acestui proces legislativ, se poate
spune că unii au câștigat niște capital electoral, efemer, alții au ratat șansa
de a demonstra că sunt lideri autentici, iar marele perdant a fost, ca de multe
alte ori în istorie, conceptul de drepturi civile.
Pentru că noua formă a legii, adoptată de Senat, are
câteva probleme de constituționalitate, ne facem totuși datoria măcar de a le
semnala. Cine vrea să le audă, bine, cine nu, nu. Mai jos un rezumat și la
final găsiți documentul integral:
Precizare. Potrivit art. 5 paragraful 1 litera e) din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) prevede că o persoană poate fi
privată de libertate şi în cazul în care este vorba despre "detenția
legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă".
Din acest punct de vedere, măsura carantinării sau măsura
izolării, când sunt dispuse nevoluntar (ca măsuri obligatorii, privative de
libertate) sunt compatibile cu prevederile menţionate mai sus din CEDO.
Totuşi, potrivit Ghidului privind articolul 5 din
Convenţie publicat pe site-ul CEDO, criteriile esențiale în lumina cărora
trebuie evaluată „legalitatea" detenției unei persoane „susceptibile să
transmită o boală infecțioasă" constau în a se cunoaște:
1.dacă transmiterea bolii este periculoasă pentru
sănătatea sau siguranța publică; și
2.dacă detenția persoanei infectate constituie mijlocul
de ultim resort pentru a preveni transmiterea bolii, alte
măsuri, mai puțin
severe, fiind deja
luate în considerare
și considerate insuficiente pentru a proteja interesul public.
În cazul în care nu sunt îndeplinite aceste criterii,
privarea de libertate își pierde justificarea (Hotărârea CEDO din cauza Enhorn
împotriva Suediei, pct.44).
Probleme privind Legea pentru instituirea unor măsuri în
domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic
1.Guvernul nu a
solicitat avizului CES înainte de a trimite legea în Parlament – este încălcat art. 1 al. 5 din Constituţie,
ceea ce face ca legea adoptată fără solicitarea prealabilă a avizului CES să
fie neconstituţională în ansamblul său.
2.Încălcarea principiului bicameralismului – Dacă forma
legii adoptată de Senat diferă substanţial de forma adoptată de Camera
Deputaţilor, aceasta înseamnă că fiecare cameră a adoptat legi diferite cu
privire la aceeaşi chestiune, ceea ce este neconstituţional, deoarece înseamnă
încălcarea principiului bicameralismului. O explicaţie ar fi improvizaţia şi
grabă cu care s-a acţionat, mai ales la prima cameră, când accentul s-a pus pe viteză
şi nu pe calitate şi coerență. Chiar şi aşa, forma adoptată de prima cameră a
fost superioară proiectului iniţiat de guvern. Slabă calitate a proiectului
elaborat de guvern este foarte greu de justificat, deoarece în cadrul
guvernului funcţionează Ministerul Justiţiei, care are în compunere o direcţie
specializată în elaborarea actelor normative, alcătuită din profesionişti
adevăraţi.
3.Dreptul de a contesta în justiţie măsura privativă de
libertate nu este efectiv, atâta vreme cât în lege nu sunt reglementate
modalitățile și înlesnirile necesare pentru ca o persona aflată într-un spaţiu
de carantinare sau izolare să poată sesiza instanţa. Simpla prevedere în lege
că acţiunea se trimite la instantă în format şi prin mijloace electronice nu
asigură garanţiile necesare. Nu orice persoană din ţară are smartphone cu acces
nelimitat la internet şi, pe de altă parte, doar cu un smartphone nu se poate
asigura participarea efectivă/eficientă la un proces.
4.Legea nu prevede ce măsuri pot fi dispuse pentru
repararea prejudiciilor produse persoanelor în cazul în care carantina sau
izolarea s-au dispus cu încălcarea legii. În lege trebuie să existe un articol
care să prevadă că orice persoană, care a fost victima unei măsuri nelegale de
carantină sau izolare are dreptul la reparaţii şi să prevadă procedura de
constatare a nelegalităţii carantinei/izolării şi de acordare a remediilor
(despăgubiri).
5.Reţinerea unei persoane în spital, pe timp de 48 de ore,
în scopul efectuării de investigații și evaluări medicale (art. 8 al. 3 si 4
din lege) este o măsură sui generis, care iese din tiparul stabilit în sistemul
legal naţional (art. 23 al. 3 din Constituţie), potrivit căruia reţinerea unei
persoane nu poate dura mai mult de 24 de ore. Astfel, în materie penală,
reţinerea autorului unei infracţiuni nu poate dura mai mult de 24 de ore, iar
reţinerea în materie contravenţională (conducerea administrativă a persoanei la
sediul poliţiei) avea durata maximă de 24 ore, iar în prezent se preconizează
să ajungă la 12 ore (pe rolul Curţii Constituţionale se află o sesizare a
Avocatului poporului cu privire la necesitatea stabilirii unei durate exacte şi
rezonabile a măsurii conducerii administrative). De ce reţinerea unui infractor
de către poliţist sau procuror, de exemplu un autor al infracţiunii de
zădărnicire a combaterii bolilor, nu poate dura decât maximum 24 de ore, în
timp ce reţinerea administrativ-medicală a unei persoane, dispusă de medic,
poate dura dublu, adică 48 de ore?
6.Art. 10 din lege este redactat neclar, el putând fi
interpretat în sensul că ministrul sănătăţii poate deroga de la lege, printr-un
ordin prin care stabileşte „modalitatea de aplicare a măsurilor prevăzute de
prezenta lege". Or, prezenta lege stabileşte măsuri privative de libertate
(carantină/izolare obligatorii), precum şi procedura şi persoanele abilitate să
dispună aceste măsuri care restrâng drepturi și libertăți. Redactarea ambiguă a
art. 10 din lege permite interpretarea că prin ordinul ministrului sănătăţii
s-ar putea aduce modificări acestei proceduri stabilite prin lege pentru luarea
măsurilor medicale privative de libertate, ceea ce este inadmisibil, pentru că
ordinul ministrului nu poate adăuga la lege şi nu poate modifica legea.
7.În niciunul dintre articolele legii nu este prevăzută
durata maximă a măsurii carantinei sau izolării, ca măsuri privative de
libertate în sensul art. 4 al. 2 din OPCAT. De asemenea, prevederile din art. 7
si 8 din lege, în sensul că măsura carantinei se dispune pe durata perioadei de
incubație specifice bolii infectocontagioase suspicionate sau că izolarea
durează până la vindecare, nu conferă suficientă previzibilitate și nici
suficiente garanții împotriva arbitrariului. Spre exemplu, un test/o analiză
care să confirme vindecarea unei persoane se poate face, în practică, cu
oarecare întârziere față de momentul vindecării, de exemplu, din cauza unei
aglomerării a activității personalului sau din cauza personalului insuficient.
Aceste probleme de organizare a activitatii instituțiilor publice, chiar și
cele din sfera medicală, nu trebuie să se răsfrângă însă asupra persoanelor,
prin privarea lor de libertate pe o durată mai mare decât cea efectiv necesară.
Potrivit CEDO, o măsură privativă de libertate (de exemplu carantina sau
izolarea nevoluntară) nu prezintă garanţiile împotriva arbitrariului la care se
referă CEDO, dacă în lege nu se prevede durata de timp pentru care această
privare de libertate poate fi dispusă.
Fiind vorba despre privare de libertate, durata trebuie
stabilită în mod clar. În practică,
măsura ar putea fi dispusă pe o durata de 14 zile, cu posibilitatea prelungirii
de câte ori este necesar din punct de vedere medical, cu până la 14 zile de
fiecare dată, până la expirarea duratei de incubatie a bolii suspicionate (în
caz de carantină) sau, după caz, până la vindecare (în caz de izolare).
Desigur, cu prevederea posibilității încetării măsurii chiar înainte de termen,
dacă ea nu mai este necesară. De altfel, și în practică, chiar în aceste zile,
conform relatărilor din presă, mai multe țări europene au impus turiștilor
români care doresc să intre în țările respective o carantină pe durata a 14
zile. Deci, fixarea unui termen de 14 zile pentru carantină/izolare are
acoperire în practica existentă deja în mai multe țări euroene. În caz de
nevoie, acest termen poate fi prelungit atât cât este necesar, dar tot pe
durată determinată (fiecare prelungire de maximum 14 zile).
COMUNICAT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu