Comunitatea umană tradiţională s-a preocupat dintotdeauna de persoanele vârstnice, considerându-le pe acestea nu o povară, ci un izvor de binecuvântare, tezaur ce poartă în el tradiţia vie, dar şi iubirea milostivă, prin participarea lor la buna creştere a tinerilor. În nicio perioadă a istoriei, în Europa nu a existat o populaţie mai îmbătrânită, nu doar în comunităţile rurale, ci şi în cele urbane. Această nouă realitate socială presupune şi adaptarea noilor forme de pastoraţie, care să răspundă şi să împlinească nevoile credincioşilor de astăzi.
Biserica are datoria de a se preocupa de toţi credincioşii, indiferent de vârsta sau statutul socio-cultural al acestora, sprijinindu-i spre o dezvoltare firească a chipului lui Dumnezeu în asemănarea cu El, spre împlinirea rostului existenţei omului: sfinţirea propriei vieţi pentru dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă avem datoria de a răspunde oricărui om, fiind aproape de toţi semenii noştri, cu atât mai mult avem obligaţia morală de a ne preocupa de cei aflaţi în nevoi sau de cei nu se pot descurca fără ajutor: copiii şi bătrânii. Gradul de civilizaţie al unui popor se vede în grija pe care acesta o manifestă pentru bătrâni, pentru copii şi pentru cei aflaţi în nevoi, care nu se pot ajuta singuri. Liturghia şi filantropia sunt indiciul unei adevărate vitalităţi duhovniceşti a unei comunităţi creştine. În acest sens, nu putem sta impasibili la starea de abandon social şi la dezinteresul faţă de bătrâni, pe care le constatăm, de prea multe ori, din păcate, în societatea de astăzi.
Din nefericire, sunt foarte mulţi bătrâni care, din diferite motive, trăiesc în multă însingurare, în izolare de comunitate, simţindu-se cumva nefolositori acesteia. Mai mult, traumatizaţi de propria îmbătrânire, ajung la deznădejde şi la respingerea ajutorului din partea tinerilor. De aceea, Biserica este chemată să-şi întărească programul pastoral cu privire la persoanele vârstnice, să gândească noi forme şi metode pastorale actuale, apropiindu-se mai mult de nevoile şi aşteptările bătrânilor, dar şi la creşterea şi educarea tinerilor spre a nu marginaliza persoanele vârstnice, a nu le abandona şi izola în centre de asistenţă, deoarece tinerii şi persoanele în vârstă au nevoie unii de ceilalţi: bătrânii au nevoie de o mângâiere şi de un cuvânt de îmbărbătare, iar tinerii au nevoie de înţelepciunea, răbdarea şi puterea de rugăciune a bătrânilor.
Biserica Ortodoxă Română face deja eforturi importante pentru ajutorarea vârstnicilor. Mai mult decât pastoraţia lor, prin diverse centre sociale şi acţiuni sau programe filantropice, Patriarhia Română oferă sprijin concret persoanelor înaintate în vârstă. De pildă, în Bucureşti, în cadrul Centrului de Îngrijiri Paliative Sfântul Nectarie, anual, peste 500 bolnavi şi vârstnici primesc găzduire, îngrijire medicală şi consiliere spirituală şi psihologică. Suntem încredinţaţi că această lucrare misionară a Bisericii va spori în toată ţara şi în comunităţile ortodoxe româneşti din străinătate, prin acţiuni multiple de ajutorare a persoanelor vârstnice. Este demn de remarcat că, în prezent, la nivelul Patriarhiei Române, funcţionează 21 de centre de zi, 54 de aşezăminte rezidenţiale şi 52 de servicii de îngrijire la domiciliu, toate destinate persoanelor vârstnice.
Grija pastorală şi atenţia specială manifestată de Patriarhia Română faţă de românii de diferite vârste, aflaţi în comunităţile ortodoxe româneşti din afara României, s-au concretizat prin multiplicarea şi intensificarea activităţilor pastoral-misionare, edilitare, social-filantropice şi educaţional-culturale, în cele 1.483 de parohii şi filii şi 71 de aşezăminte monahale ortodoxe româneşti din străinătate.
Biserica Mamă îi sprijină şi îi încurajează pe fiii ei duhovniceşti din diaspora pentru a resimţi bucuria regăsirii şi trăirii credinţei strămoşeşti, prin participarea la viaţa liturgică, prin evenimentele culturale şi prin acţiunile social-filantropice organizate de parohiile din diaspora română precum şi prin îndemnul păstrării legăturilor cu persoanele vârstnice rămase acasă pentru a nu se simţi inutili şi abandonaţi în propria lor ţară.
În această duminică specială, dedicată românilor aflaţi departe de Ţară, dorim să aducem mulţumiri slujitorilor Sfintelor Altare şi tuturor credincioşilor ortodocşi români din străinătate, pentru dragostea statornică faţă de Ţara şi Biserica Mamă şi pentru fidela lor slujire.
Cu multă dragoste părintească, îi îndemnăm pe toţi românii care trăiesc departe de ţară să rămână permanent în contact cu cei dragi rămaşi acasă, străbunici, bunici, părinţi, fraţi şi surori, fii şi fiice, astfel încât distanţele geografice mari să nu producă îndepărtare sufletească sau înstrăinare spirituală a unora faţă de alţii şi să se păstreze unitatea familiei.
Cu multă preţuire şi părintească binecuvântare,
DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu