APADOR-CH precizează că, în prezent, vaccinarea împotriva bolilor transmisibile are caracter obligatoriu, potrivit Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi HG nr. 857/2011 privind s din Legea nr. 95/2006 prevede obligaţia oricărui cetăţean de a se supune măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile, ceea ce include şi obligaţia de vaccinare împotriva acestor boli. Este adevărat, în cazul protecţiei propriei sănătăţi, pentru afecţiuni
netransmisibile (care nu pun în pericol sănătatea sau viaţa altora, ci doar a bolnavului respectiv) persoana are dreptul, potrivit art. 660 al. 1 din Legea nr. 95/2006, să decidă dacă va urma sau nu măsuri profilactice sau tratament medical, fiind necesar consimţământul său scris. Dar, în cazul afecţiunilor care privesc sănătatea publică şi care pun în pericol nu doar persoana bolnavului, ci colectivitatea, acest drept este înlocuit, potrivit art. 39 din aceeaşi lege, cu o obligaţie, şi anume cea de a se supune măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile. În aplicarea art. 39 din Legea nr. 95/2006, art. 34 lit. m) din HG nr. 857/2011 prevede că este contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5.000 la 10.000 lei: - nerespectarea de către persoane fizice, suspecţi şi convalescenţi de boli transmisibile, contacţi şi purtători sănătoşi de germeni patogeni, precum şi de către persoane juridice a măsurilor prevăzute de normele în vigoare, în scopul prevenirii şi combaterii bolilor transmisibile “Normele în vigoare” relevante la care se referă HG 857/2011 şi care reglementează procedura şi calendarul naţional de vaccinări profilactice în cazul bolilor transmisibile sunt: - HG nr. nr. 155/2017 privind aprobarea programelor naţionale de sănătate pentru anii 2017 şi 2018 2 - Ordinul nr. 377/2017 privind aprobarea Normelor tehnice de realizare a programelor naţionale de sănătate publică pentru anii 2017 şi 2018 Se poate observa că, în mod logic, vaccinarea împotriva bolilor transmisibile este considerată de legiuitor şi o problemă de sănătate publică, nu doar o problemă strict individuală de profilaxie/tratament. Bolile transmisibile nu sunt o problemă exclusivă a individului, ci şi a comunităţii, asupra căreia se vor răsfrânge efectele unei decizii individuale greşite/arbitrare. În acest context, asociaţia consideră că instituirea unei obligaţii de vaccinare pentru prevenirea răspândirii bolilor transmisibile. nu constituie, în sine, o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (pe scurt, dreptul la viaţa privată), prevăzut în art. 8 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), invocat de unii contestatari ai conceptului de vaccinare obligatorie, nu este un drept absolut, care să nu permită excepţii/limitări şi nu justifică lezarea dreptului la viaţă (dreptul de a trăi), garantat în art. 2 din CEDO, drept ce trebuie recunoscut atât copilului a cărui vaccinare se refuză, cât şi celorlalţi copii din colectivitate, care vor intra în contact cu cel nevaccinat nu numai la şcoală, grădiniţă etc, ci şi în parc, la cinema, în mijloace de transport sau în alte locuri publice din afara instituţiilor de învăţământ. În acest sens, art. 8 par. 2 din CEDO prevede că dreptul la viaţa privată poate fi îngrădit dacă îngrădirea este prevăzută de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, printre altele, pentru protejarea sănătăţii, individuale sau publice, precum şi pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. De asemenea, art. 17 din CEDO, care interzice abuzul de drept, prevede că niciun drept dintre cele prevăzute în cuprinsul CEDO (deci, nici dreptul la viaţa privată) nu poate fi exercitat abuziv, adică nu poate fi folosit de nimeni (stat, grup sau individ) pentru îndeplinirea de acte care urmăresc distrugerea celorlalte drepturi sau libertăţi fundamentale ori pentru îngrădirea acestora într-o măsură mai mare decât o face CEDO. În consecinţă, dacă dreptul la viaţă privată este exercitat printr-un refuz arbitrar al vaccinării, el poate fi considerat ca fiind exercitat abuziv, în raport de art. 17 din CEDO, deoarece o astfel de exercitare poate distruge/pune în pericol grav dreptul la viaţă (al copilului nevaccinat şi al copiilor din colectivitate, de exemplu), garantat în art. 2 din CEDO, prin crearea condiţiilor de instalare şi proliferare a unor boli mortale, care nu pot fi prevenite decât pe calea vaccinării. Desigur, obligaţia de a se supune vaccinării pentru prevenirea bolilor transmisibile nu înseamnă şi obligaţia de a suporta/accepta greşelile medicale legate de administrarea vaccinului. Sau de a fi cobaiul unor experimente medicale. Din acest motiv, trebuie prevăzută în mod clar obligaţia statului de a asigura vaccinurile la timp, în cantitate suficientă şi de calitate corespunzătoare. De asemenea, tot statul este cel care trebuie să ia 3 măsurile necesare şi să răspundă şi pentru administrarea corectă a vaccinurilor, în principal prin stabilirea unor proceduri care să excludă sau să reducă la minimul posibil efectele negative care ar putea apărea în cazul unor persoane. În acest sens, proiectul de Lege privind vaccinarea persoanelor în România prevede în art. 9 că statul asigură vaccinuri eficace şi sigure, autorizate în mod corespunzător. Dar, art. 9 nu prevede şi obligaţia statului de a asigura aceste vaccinuri la timp (pentru efectuarea lor conform calendarului stabilit) şi în cantităţi suficiente pentru toate persoanele vizate de măsura vaccinării. Este necesară completarea art. 9 în sensul celor menţionate mai sus şi prevederea unor sancţiuni adecvate, inclusiv de natură penală, pentru a asigura respectarea acestei obligaţii a statului. Viaţa persoanei este o valoare mult prea importantă pentru că apărarea ei să nu se facă şi prin mijloace de drept penal. Amintitul proiect de lege menţine actualul caracter obligatoriu al unor categorii de vaccinuri, pe care le indică în art. 13. De asemenea, în proiect se prevăd, în art. 22, condiţiile în care persoana este scutită de vaccinare, deci când poate refuza justificat vaccinarea, şi anume atunci când Comisia judeţeană de vaccinare de la domiciliul copilului certifică faptul că acesta are o contraindicaţie definitivă la un anumit vaccin sau la toate vaccinurile. O problemă importantă pe care proiectul de lege trebuie să o rezolve este asigurarea, în practică, a caracterului obligatoriu al vaccinărilor declarate obligatorii. În primul rând, subliniem că o posibilă iniţiativă de amendare a proiectului de lege prin introducerea unei prevederi prin care se consacră dreptul de a refuza vaccinarea obligatorie pe motiv de conştiinţă/convingeri religioase nu face decât să anuleze caracterul obligatoriu al oricărei vaccinări. Dacă se vor adopta amendamente de acest gen, se va ajunge într-o situaţie şi mai instabilă din punct de vedere al sănătăţii publice decât ne aflăm în prezent, când proiectul de lege nu a fost încă adoptat şi funcţionează vechea reglementare. Este adevărat, art. 9 par. 1 din CEDO prevede libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Dar, la fel ca şi în cazul dreptului la viaţa privată prevăzut în art. 8 din CEDO, nici libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, prevăzută în art. 9 din CEDO, nu are caracter absolut şi permite, în anumite condiţii, excepţii/limitări. Astfel, art. 9 par. 2 din CEDO prevede că libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie poate suporta anumite limitări/îngrădiri, dacă acestea sunt prevăzute de lege şi dacă sunt măsuri necesare, într-o societate democratică, între altele, pentru protecţia sănătăţii, individuale sau publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. În speţă, limitarea acestei libertăţi apare ca fiind necesară pentru protejarea sănătăţii şi chiar a vieţii atât a copilului nevaccinat, cât şi a celorlalţi copii, din colectivitate. 4 Pe lângă acestea, proiectul de lege ridică probleme şi cu privire la caracterul previzibil al sancţiunilor pe care le conţine. Astfel, în art. 71 din proiect sunt prevăzute (doar) sancţiuni contravenţionale şi se face o trimitere ambiguă la o posibilă răspundere penală pentru aceleaşi fapte, dar comise în alte condiţii (!?). Nu este prima dată când în legislaţia internă este preferat acest mod ambiguu de a prezenta sancţiunile la care se expune cineva dacă nu-şi respectă obligaţiile. Expresia consacrată prin ambiguitate este următoarea: “Constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate infracţiuni…”. Adică acele fapte sunt contravenţii, dacă nu sunt infracţiuni. Cum poate face un om obişnuit (de exemplu, părintele copilului) diferenţa dintre contravenţie şi infracţiune, atunci când e vorba despre aceeaşi faptă, ca să fie sigur că atunci când comite fapta respectivă ea e contravenţie şi nu infracţiune (sau invers) este foarte greu de stabilit. Dacă nu, imposibil. Iar acest sistem de prevedere a unor sancţiuni neclare/amestecate, prin care cetăţeanul este împiedicat să înţeleagă în mod clar care este răspunderea sa pentru fapta comisă, este viciat prin lipsă de previzibilitate, ceea ce anulează caracterul de lege al reglementării. De aceea, pentru a se asigura caracterul previzibil al reglementării, este necesar ca proiectul de lege să prevadă clar, distinct care fapte sunt considerate contravenţii şi care fapte sunt infracţiuni. Amestecul, confuzia actualei redactări a art. 71 al. 3 nu ajută pe nimeni, nici măcar pe părinţii copilului, care nu pot înţelege exact la ce se expun în caz de refuz nejustificat al vaccinării obligatorii. Pentru că, dacă refuză vaccinarea în alte situaţii decât cele prevăzute în art. 22 din proiect, iar copilul suferă afecţiuni ale sănătăţii, vătămări de anumită gravitate sau dacă se produce decesul, părinţii vor răspunde penal, pentru rele tratamente aplicate minorului, sau pentru vătămare corporală sau pentru omor, chiar dacă art. 71 din proiect enumeră acum doar contravenţii. Este mult mai bine că părinţii să cunoască din lege, în mod clar, nu pe ocolite, care sunt infracţiunile pentru care vor răspunde în cazul în care refuzul nejustificat (medical) al vaccinării obligatorii a avut consecinţe negative pentru sănătatea sau viaţa copilului pe care-l au în grijă. În acest sens, propunem amendarea proiectului de lege cu un nou articol, 72/1, ce urmează a fi introdus după art. 72, cu următorul conţinut: „Art. 72/1 (1) Neasigurarea la timp, în cantitate suficientă şi de calitate corespunzătoare a vaccinurilor obligatorii, nerespectarea procedurilor stabilite pentru efectuarea serviciului medical de vaccinare, precum şi refuzul vaccinării obligatorii, fără certificarea contraindicaţiei de vaccinare prevăzută în art. 22, dacă fapta a avut ca urmare punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale ori vătămarea corporală a copilului sau răspândirea unei boli infectocontagioase, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. 5 (2) Dacă fapta prevăzută în alin. 1 a avut ca urmare moartea copilului, pedeapsa este închisoarea de la 12 la 25 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (3) Fapta prevăzută în alin. 1 săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (4) Fapta prevăzută în alin. 2 săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.” Textul noii infracţiuni propuse este corelat cu pedepsele prevăzute în Codul penal pentru infracţiuni similare. Din acest motiv, în caz de deces al copilului, pedeapsa ar trebui să ajungă până la 25 ani, de exemplu. De asemenea, precizăm că pedepse mai mici nu ar putea fi prevăzute, deoarece s-ar încălca regulă din art. 199 Cod penal, care măreşte cu 1/4 pedepsele obişnuite în cazul în care victima e un membru al familiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu